Fedotov nu era singur. În celulă erau 6 inși și toți erau solidari, tari în credința lor și nu dădeau impresia că se tem de cineva. Când a început procesul, sala era arhiplină. Erau prezenți reprezentanții radioului, televiziunea; peste tot erau microfoane. Procesul a început cu interogarea învinuiților, care, după cum m-am așteptat, erau tari pe poziție, nu recunoșteau nicio vină și nu se deziceau de credința lor. A urmat ascultarea martorilor. O oarecare Kresina afirma că Fedotov o îndemna să o aducă drept jertfă pe fiica sa, dacă vrea să scape de păcate. În declarația ei erau multe contradicții și atunci, eu am început să-i pun întrebări și ea s-a pierdut. Acest lucru a enervat mai multe persoane din sală, dar le-am explicat că eu îmi fac doar datoria. Mai târziu, când am stat la masă cu toți cei din completul de judecată, a venit ospătara și a întrebat:

— Care dintre dumneavoastră este avocatul Aria?

— Eu sunt Aria, am zis eu.

— Sunteți chemat la telefon! Am ieșit și am luat receptorul. O voce de bărbat m-a întrebat:

— Tovarășe avocat Aria?

— Da, eu sunt, am răspuns.

— Sunt secretarul de partid Pancratov.

— Vă ascult, tovarășe Pancratov.

— Am fost informat că ne încurcați.

— Scuzați-mă, în ce fel? , am întrebat eu.

— Prin atitudinea dumneavoastră la procesul ce are loc.

— Dar eu n-am făcut nimic nepotrivit, probabil ați fost informat greșit.

— Am să verific. Trebuie să aveți în vedere că acest proces nu este unul obișnuit, aici trebuie luate măsuri.

— Puteți verifica, eu nu mi-am făcut decât datoria. Convorbirea s-a terminat și eu m-am întors la treburile mele. Peste două ore, au sosit două mașini de la Moscova să verifice faptele săvârșite de avocatul Aria. Au vorbit cu procurorii, cu președintele instanței de judecată, dar toți au spus că eu mi-am făcut datoria așa cum trebuie.

     Procesul a continuat și la microfon a venit o femeie cu un batic gros pe cap, slabă, cu niște ochi strălucitori. Judecătorul abia dacă a reușit să o întrebe cum o cheamă, că ea a căzut horcăind. Profesorul Lundț s-a ridicat de la locul lui, s-a uitat la femeie și a spus:

— Are o criză de epilepsie, provocată de prea mult stres. Atunci judecătorul, adresându-se celor arestați, a zis:

— Uite ce faceți voi oamenilor cu rugăciunile voastre!

     Atunci eu am zis:

— Tovarășe președinte, această femeie nu e din sectă, ea este membră de partid. Judecătorul a început să verifice nervos hârtiile și, dându-și seama că am dreptate, a spus:

— Da, așa este.

     Episodul acela mi-a plăcut foarte mult, m-a satisfăcut din punct de vedere moral.

     Un alt episod a fost la fel de interesant. La microfon a venit o femeie tânără, destul de frumoasă. Judecătorul s-a uitat prin hârtii și a zis:

— Văd că ați fost membră în această sectă, iar mai apoi ați abandonat. Cred că ne veți spune despre felul cum se roagă și cum influențează aceste rugăciuni pe cei care frecventează aceste cercuri.

— Da, așa este, eu am făcut parte din această sectă, a afirmat femeia.

— Spuneți-ne, deci: Cum se desfășoară aceste rugăciuni? Ea a povestit că locul unde se roagă este prea strâmt, că sunt mulți oameni și aerul este închis, iar casa de rugăciune este sărăcăcioasă și că era foarte obosită când se întorcea acasă. Judecătorul asculta mulțumit și a continuat:

— Am auzit că ei strigă și că în timpul rugăciunii încep să spună niște cuvinte necunoscute; psihiatri denumesc acest proces „glosolalia”. Dar spuneți-ne cum de v-ați dus acolo? Ce va determinat să mergeți la sectanți?

     Martora a povestit în mod sincer că s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă, de leucemie. A umblat pe la doctori, fără niciun rezultat, și cineva a îndrumat-o la sectanți, spunând că atunci când se roagă ei, oamenii sunt vindecați de boalele lor. Un timp a umblat la rugăciune și s-au rugat stăruitor pentru vindecare.

— De ce ați plecat de acolo? , a întrebat judecătorul.

— Știți cum e, după un timp m-a atras din nou lumea și am plecat.

— Înțeleg, a zis judecătorul, și cum vă simțiți acum?

— Normal.

— Cum, adică, normal? Vreți să spuneți că nu mai sunteți bolnavă?

— Nu, acum nu mai sunt bolnavă. V-am spus că am umblat la rugăciune și mă rugam fierbinte Domnului să mă vindece și El m-a vindecat, Dumnezeul sectanților m-a vindecat.

     În sală, toată lumea a început să vorbească, nu se înțelegea nimic. După terminarea procesului, m-am dus spre casă cu un corespondent de presă, care a zis:

— S-a vrut a fi o propagandă ateistă și a ieșit exact invers! Eu i-am răspuns că la aceasta ar fi trebuit să se gândească înainte să înceapă procesul, pentru că mai apar și surprize. Aceste două momente mi-au rămas în minte și îmi amintesc cu plăcere de ele.